Plecăm dimineața din București la ora 5 pentru a prinde primul bac care să ne transporte din Tulcea către Tudor Vladimirescu, localitatea de unde pornește drumul către Chilia Veche, dar și adevărata provocare pentru mașinile noastre. Am aflat că au fost inundații în zonă cu câteva luni înainte și că drumul ne rezervă multe surprize, așa că am burdușit Dusterul cu o groază de echipament de recovery, dar și pentru o eventuală campare în sălbăticie în miez de toamnă. 

Cum orice expediție în necunoscut trebuie în mod obligatoriu să fie făcută cu minim două mașini, avem cu noi și o mașina de recovery, echipată cu troliu și tot ce este necesar pentru a fi siguri că putem face față oricărei surprize pe care natura ne-o poate oferi. Drumul este liber la aceste ore, mergem întins pânăla Tulcea unde tragem în prima benzinărie și schițăm ultimele detalii ale traseului. 

Nu sunt benzinării dincolo de Dunăre decât cele pentru ambarcațiuni, așa că alimentăm și ne îndreptăm spre zona de îmbarcare pe care o găsim cu greu din cauza lipsei de indicatoare și a drumurilor în lucru ce ne dau peste cap schița făcută de localnici. Ca idee, bacul este undeva la periferia orașului, unde duce drumul către Murighiol. 

Găsim bacul și urcăm mașinile pe el, îngrămădite la doar o palmă unele de celelalte. Plata se face “on board” și costă 18 lei/mașină plus încă 1 leu de persoană pentru fiecare traversare. Coborâm și pășim în altă lume. Drumul de asfalt devine repede o amintire, înlocuit de un drum de piatră, cu gropi și bălți. Localnicii ne spun că cei 75 km până la Chilia nu-l putem face mai devreme de trei ore și că e mai bine să folosim “drumul negru”, referindu-se la drumul de pământ ce merge paralel cu cel pietruit și, care este mult mai bun dacă nu plouă. 

În doar câțiva km este primul punct de control al Poliției de Frontieră. Nu se poate trece mai departe fără a prezenta un document de identitate, așa că ne conformăm și plecăm mai departe. În cea mai mare parte drumul este de fapt un dig, plin de gropi, de noroi și prindem deseori aglomerații datorate mașinilor ce nu fac față acestor condiții și care merg foarte încet sau se împotmolesc.

Surprize la tot pasul

Câteva porțiuni ale drumului s-au aflat nu demult sub apă, așa că noroiul și gropile formate de cei care au rămas împotmoliți pe acolo sunt pentru noi adevărate capcane. Dusterul se descurcă bine deși este echipat cu anvelope mixte. Scăpăm de zona cu probleme și mergem mai departe pe un drum de pietriș unde îmi permit să ating viteze record de… 60-70 km/h. 

După ce trecem de ultimele localitați drumul devine un coșmar. Gopile sunt din ce în ce mai mari și mai dese și asta în mod ironic după ce trecem de indicatorul care ne informează că “acest drum a fost realizat din fonduri europene”. În scurt timp ne apare în dreapta drumul “negru” de care ne spuneau localnicii. O luăm pe acolo deși ne dăm seama că avem de parcurs o groază de kilometri mergând cu mașina înclinată pe lateral pentru că… așa este drumul, înclinat. Drumul este mărginit de terenurile agricole, pe care cei ce le administrează le protejează de mașini înfigând cuie pe margine pentru ca cei ce tind să ajungă pe arătură să fie aspru pedepsiți cu pene de cauciuc în mijlocul sălbăticiei. 

Cam periculoasă această metodă, dar noi știm de ea din timp și avem grijă să nu ne abatem de la drum chiar dacă în multe locuri, din cauza zonelor cu noroi am fost tentați să o facem. Începe să se lase întunericul și Chilia Veche încă nu se vede. Rătăcesc la un moment dat drumul și ajung pe un drum desfundat de unde mă întorc cu greu pe uscat. Anvelopele nepotrivite își spun cuvântul, pentru noroi ar fi fost bine să avem măcar anvelope de iarnă, care degajează mai eficient noroiul și au aderență superioară.