Era nevoie de Hyundai Grand Santa Fe?

Hyundai a considerat că Santa Fe nu era îndeajuns de mare şi a plusat. A adăugat 25 cm la lungime şi două locuri veritabile. Problema e că toată grefa tehnologică a mărit reţeta financiară, cea a unor preţuri care erau oricum, numai mici nu.

I-au spus Grand, Grand Santa Fe. Sună pompos, pe model american. De fapt, acesta este primul lucru pe care l-am remarcat. Dacă-l priveşti de la distanţă, în special din profil, Santa Fe are un puternic aer american. E fix genul de SUV pe care-l vezi des în parcările super market-urilor de peste ocean, cu portbagajul burduşit de semi-preparate proaste şi nesănătoase. E o remarcă rea? Din contra! Este un compliment adus unui model care face parte din gama care se declară, nici mai mult, nici mai puţin, decât premium.

De fapt design-ul este ultimul lucru ce i s-a putut imputa vreodată actualei generaţii Santa Fe, pentru că este, cinstit vorbind, armonios. În cazul lui Grand s-au făcut ceva concesii odată cu ˝dilatarea˝ caroseriei, dar rămâne o prezenţă interesantă, chiar cu stil. Problema a fost încă de la început că Santa Fe nu a fost nici pe departe ieftin. Iar Grand Santa Fe, cu al său preţ de pornire de 43.726 euro, pare că se încăpăţânează să adere la o ligă poziţionată, deocamdată, puţin cam sus.

În interior beneficiezi de spaţiu, mult spaţiu. Până la urmă acesta a fost scopul celor 100 de milimetri în plus adăugaţi ampatamentului. Aspectul general adoptat de noile modele Hyundai este destul de spectaculos, materialele sunt bune, cu mici rezerve în cazul unor asocieri de culori şi texturi. Este mult plastic, aspect mai puţin plăcut atunci când semnezi pentru peste 40.000 de euro la un automobil, fie el cu şapte locuri, fie chiar un SUV generos. Dacă despre pasagerii din faţă putem spune că sunt bine primiţi de două scaune generos dimensionate, confortabile, despre cei de pe bancheta clasică putem spune că sunt de-a dreptul răsfăţaţi. Mult spaţiu la genunchi, la umeri şi la cap, funcţia de încălzire a banchetei pentru sezoanele reci şi, în general, o atmosferă primitoare, în ciuda jocului cromatic nu tocmai inspirat, cu foarte mult negru şi multe tonuri de gri impersonal.

Cu un rând mai în spate sunt disponibile alte două locuri, destul de primitoare în cazul lui Grand Santa Fe. Ar fi fost şi culmea să fie altfel, dacă ne raportăm la lungimea totală de 4.915 mm. Portbagajul pare mai impresionant decât valoarea comunicată de 607 l în versiunea cu cinci locuri, în timp ce banchetele sunt fracţionabile şi permit o bună modularitate şi posibilităţi multiple de configurare. Tot opţional se poate renunţa la prima banchetă, cea clasică, în favoarea a două locuri individuale, cu aer de model premium, dar ăsta pare un paradox din moment ce ai opta pentru un Grand Santa Fe tocmai pentru că are mai multe locuri.

Din punct de vedere tehnic, sistemul de propulsie al SUV-ului corean este format dintr-un motor diesel de 2,2 l, care dezvoltă 197 CP, o transmisie automată cu şase rapoarte, oferită în echiparea standard şi un sistem inteligent de tracţiune integrală. Tot din dotările pe care le oferă Hyundai şi care sunt de folos în cazul unui asemenea model amintim despre LDWS (sistemul de avertizare la părăsirea benzii de rulare), sistemul inteligent de asistare la parcare (RPAS), DBC (asistenţă la coborârea în pantă) sau HAC (asiatenţă la pornirea din rampă).

Acum să vedem şi cum se descurcă pe şosea noul Grand Santa Fe, căci despre părăsirea suprafeţei asfaltice nu vom face prea multe aprecieri, şansele ca un aşa model să facă off road altfel decât pe poteci bine bătătorite de munte fiind minime, spre zero. Din capul locului vreau să precizez că nu este un model dinamic; deloc! Este, aşa cum făceam paralela iniţială, un model foarte americanizat, moale, confortabil până la extrem, destul de uşor de condus, mai puţin atunci când este vorba de spaţii ceva mai greu accesibile şi înguste. Motorul se laudă cu 197 CP în fişa tehnică, dar fie transmisia mai omoară din ei, fie caii luaţi de coreeni drept etalon erau ceva mai slăbiţi de vlagă.

Nu e un automobil care să rupă asfaltul, deşi sprintează în 10,3 secunde până la 100 km/h, dar cele aproape 2 tone greutate se simt, îi taie considerabil din agilitate. Ca şi şasiul, nu foarte echilibrat, pentru reglajul căruia am impresia că a contat fix doar modul în care pluteşti în habitaclu peste imperfecţiunile drumurilor şi aproape deloc plăcerea pe care o poţi avea conducând un pic mai sportiv. Direcţia este anesteziată, comunică deficitar cu şoferul, jocul cu volanul fiind mai mult o joacă. Sigur, mulţi utilizatori de SUV preferă aşa ceva, mai ales în mediul urban, dar sunt şi mulţi şoferi care preferă să simtă că stăpânesc un automobil sigur, precis şi ferm în manevre, ori de această dată nu prea este cazul. Totuşi, pentru sistemul de direcţie există trei presetări, artificiu împrumutat de la case mai mari: Comfort, Normal şi Sport. Păcat că ori eu, ori Hyundai, avem definiţii diferite pentru noţiunea de sportivitate auto.

Hyundai declară un consum mediu de 7,6 l/100 km; personal m-am apropiat de această valoare doar în exploatare extraurbană în mare din pricina transmisiei automate cu şase rapoarte, care se dovedeşte nehotărâtă uneori dar şi mai lentă decât aş fi vrut. Poate că etaloanele mele sunt puţin cam drastice, ţinând cont de ce găsim prin ofertele altora, în special mărci premium de tradiţie, dar dacă mă gândesc la preţul cerut de Hyundai poate că nu exagerez chiar atât de mult.