Expediție 4×4: Dacia Duster la Chilia Veche

Chilia Veche este punctul terminus pentru orice vehicul cu patru roți, numai bun pentru un test cu Duster, dar și o provocare adresată oricărui posesor de 4×4 ce caută adrenalină.

Plecăm dimineața din București la ora 5 pentru a prinde primul bac care să ne transporte din Tulcea către Tudor Vladimirescu, localitatea de unde pornește drumul către Chilia Veche, dar și adevărata provocare pentru mașinile noastre. Am aflat că au fost inundații în zonă cu câteva luni înainte și că drumul ne rezervă multe surprize, așa că am burdușit Dusterul cu o groază de echipament de recovery, dar și pentru o eventuală campare în sălbăticie în miez de toamnă. 

Cum orice expediție în necunoscut trebuie în mod obligatoriu să fie făcută cu minim două mașini, avem cu noi și o mașina de recovery, echipată cu troliu și tot ce este necesar pentru a fi siguri că putem face față oricărei surprize pe care natura ne-o poate oferi. Drumul este liber la aceste ore, mergem întins pânăla Tulcea unde tragem în prima benzinărie și schițăm ultimele detalii ale traseului. 

Nu sunt benzinării dincolo de Dunăre decât cele pentru ambarcațiuni, așa că alimentăm și ne îndreptăm spre zona de îmbarcare pe care o găsim cu greu din cauza lipsei de indicatoare și a drumurilor în lucru ce ne dau peste cap schița făcută de localnici. Ca idee, bacul este undeva la periferia orașului, unde duce drumul către Murighiol. 

Găsim bacul și urcăm mașinile pe el, îngrămădite la doar o palmă unele de celelalte. Plata se face “on board” și costă 18 lei/mașină plus încă 1 leu de persoană pentru fiecare traversare. Coborâm și pășim în altă lume. Drumul de asfalt devine repede o amintire, înlocuit de un drum de piatră, cu gropi și bălți. Localnicii ne spun că cei 75 km până la Chilia nu-l putem face mai devreme de trei ore și că e mai bine să folosim “drumul negru”, referindu-se la drumul de pământ ce merge paralel cu cel pietruit și, care este mult mai bun dacă nu plouă. 

În doar câțiva km este primul punct de control al Poliției de Frontieră. Nu se poate trece mai departe fără a prezenta un document de identitate, așa că ne conformăm și plecăm mai departe. În cea mai mare parte drumul este de fapt un dig, plin de gropi, de noroi și prindem deseori aglomerații datorate mașinilor ce nu fac față acestor condiții și care merg foarte încet sau se împotmolesc.
Surprize la tot pasul
Câteva porțiuni ale drumului s-au aflat nu demult sub apă, așa că noroiul și gropile formate de cei care au rămas împotmoliți pe acolo sunt pentru noi adevărate capcane. Dusterul se descurcă bine deși este echipat cu anvelope mixte. Scăpăm de zona cu probleme și mergem mai departe pe un drum de pietriș unde îmi permit să ating viteze record de… 60-70 km/h. 

După ce trecem de ultimele localitați drumul devine un coșmar. Gopile sunt din ce în ce mai mari și mai dese și asta în mod ironic după ce trecem de indicatorul care ne informează că “acest drum a fost realizat din fonduri europene”. În scurt timp ne apare în dreapta drumul “negru” de care ne spuneau localnicii. O luăm pe acolo deși ne dăm seama că avem de parcurs o groază de kilometri mergând cu mașina înclinată pe lateral pentru că… așa este drumul, înclinat. Drumul este mărginit de terenurile agricole, pe care cei ce le administrează le protejează de mașini înfigând cuie pe margine pentru ca cei ce tind să ajungă pe arătură să fie aspru pedepsiți cu pene de cauciuc în mijlocul sălbăticiei. 

Cam periculoasă această metodă, dar noi știm de ea din timp și avem grijă să nu ne abatem de la drum chiar dacă în multe locuri, din cauza zonelor cu noroi am fost tentați să o facem. Începe să se lase întunericul și Chilia Veche încă nu se vede. Rătăcesc la un moment dat drumul și ajung pe un drum desfundat de unde mă întorc cu greu pe uscat. Anvelopele nepotrivite își spun cuvântul, pentru noroi ar fi fost bine să avem măcar anvelope de iarnă, care degajează mai eficient noroiul și au aderență superioară. 
[_newpage_]
Găsim drumul și pe ecranul GPS apare orașul ca fiind în apropiere, dar fără să ne indice vreun drum către el. Găsim drumul pietruit, îl urmăm și ajungem la podul ce duce către Chilia Veche și avem parte de un alt control al documentelor  de către Poliția de Frontieră. Polițiștii sunt amabili, ne spun tot ce vrem să știm despre zonă, dar ne cer la schimb o groază de informații despre Duster, uimiți fiind de faptul că am ajuns cu el acolo și confirmând că este primul Duster pe care l-au văzut în zonă. 

Mergem în localitate pentru ca stropul de lumină care a mai rămas să-l folosim pentru identificarea locurilor interesante de vizitat și fotografiat pentru a doua zi. Ne întoarcem și mergem către Schitul Sf. Atanasie care se află undeva la 4 km de Chilia, mergând pe dig. Ajungem acolo și începe să se însereze. Schitul este mic și cochet, cu o arhitectură interesantă și construit din lemn. Îl vizităm doar de peste gard, via obiectivul aparatului foto, deoarece pare că se află în curtea cuiva, sau… ceva nu înțelegem bine din moment ce alături de schit se află o casă mare cu două SUV-uri de lux parcate în față. Prea multă opulență pentru o zonă în care primul sentiment încercat a fost că ne-am întors cu cel putin 20 de ani în timp. 

Se înserează și ne întoarcem către Chilia, unde căutam un loc de campat. Există o pensiune în localitate, cu 90 lei/noapte, dar e bine să aveți echipament de campare deoarece sunt șanse mari să o găsiți ocupată de cei care vin aici la pescuit sau la vânătoare în zonă. Găsim o fâșie de pământ între două canale și campăm acolo, cu grija de a fi departe de valurile șalupelor și de eventualele surprize ale naturii. Umezeala și frigul sunt principalele dezavantaje, dar oboseala acumulată după o zi de condus ne mobilizează să finalizăm repede aranjarea taberei, să mâncăm și să ne odihnim. 
O altă zi, o nouă provocare

A doua zi ne trezim devreme în zgomotul bărcilor cu motor ce fac dis-de-dimineață ture între Chilia și localitâțile învecinate și, după cele experimentate pe patru roți cu o zi înainte, întelegem și de ce. Vizităm pe “repede înainte” orașul Chilia. Mănăstirea din localitate este principalul obiectiv de vizitat fiind cea mai înaltă din regiune. Schelele învechite montate în exterior mă fac să întreb un localnic despre starea edificiului și aflu că este în această situație de mai bine de un an, fără ca cineva să mai lucreze acum la renovare. 

Puțini oameni, puține mașini și puțină mișcare, o lume amorțită. Clădirile vechi și peisajul general trist ne trimit în timp, undeva în epoca “de aur”. Aproape pe fiecare stradă găsești o ambarcațiune veche, ruginită, ce și-a trăit demult gloria fiind cândva de folos unei comunități dependente economic de Dunăre. Câteva pontoane mobile sunt în localitate pentru a ajuta localnicii să traverseze de pe o parte pe alta a canalelor și să ajungă către terenurile agricole. De aici teoretic se poate ajunge către Periprava, dar doar ca pasager într-o barcă. Întreb dacă putem transporta o mașină până acolo dar mi se dă de înțeles că nu. Ar trebui închiriat un vas de transport și ar costa cam 5.000 lei, așa că nu vom face asta. Strângem tot și ne întoarcem către Tudor Vladimirescu pentru a prinde ultimul bac către Tulcea. 

Bacul operează doar pe timp de zi și dacă îl pierdem, va trebui să rămânem aici pentru încă o noapte. Începe să picure iar acest lucru este un semn rău. Drumul de pământ devine impracticabil dacă se înmoaie și asta va însemna să pierdem timp important și să riscăm să nu ne atingem obiectivul. Pe drumul de întoarcere găsesc la autostop un localnic, pădurarul din zonă, care îmi spune multe lucruri interesante despre zonă și despre “realizările” de acolo, cum sunt cei 40 de metri de drum construiți în loc de 36 km și alte lucruri de acest gen. Inundația din vară a dărâmat câteva zeci de case, iar drumurile au fost acoperite de apă, cam de 1,5 m. 

Ploaia se întețește și drumul este din ce în ce mai greu. Am aflat că peste noapte rămăsese împotmolit un camion, așa că gropile rămase ne pun ceva probleme. Cu 4×4 în modul “Lock” și cu piciorul în gaz, Dusterul trece cu brio și această probă, iar într-un final ajungem la bac unde avem o altă surpriză. Bacul este imobilizat de câteva ore de un tir rămas pe el, care nu mai pornea. Coada de mașini crește de la oră la oră și începe să se însereze. Prin “tele”-ul aparatului foto observ că pe malul celălalt tirul încărcat cu fier este scos de pe bac și aflu prin telefon că firma care se ocupă de traversarea cu bacul a primit autorizație de la Căpitănie pentru a opera și noaptea, așa că suntem salvați, vom ajunge în Tulcea. 

Pășim înapoi în civilizație și oprim la prima benzinărie, unde alimentăm sub privirile pline de uimire ale benzinarilor, care probabil nu mai văzuseră demult atâta noroi concentrat pe două mașini. Avem puține șanse să ajungem în București, așa că stabilim ca punct intermediar Litoralul, unde aveam să campăm iarăși înainte de drumul către capitală. Marea e tristă, iar frigul și umezeala de peste noapte sunt acompaniate de o ploaie puternică ce durează până dimineață. 
Stângem totul în grabă și plecăm, ajungem la București unde creionez sumarul expediției din nordul Deltei: 855 Km parcurși, 51 litri de motorină consumați și o medie de consum indicată de computerul de bord: 5,9 l/100 km. Nu îmi rămâne decât să mă declar mulțumit de un traseu lung și dificil, parcurs cu brio de primul SUV produs de Dacia, așa că ultimele cuvinte sunt: bravo Duster!