Secretele campionului Titi Aur (IV)

A venit rândul să vorbim şi despre comportamentul automobilului.

Una din primele impresii observate de piloţi este cea referitoare la comportamentul subvirator sau supravirator la maşini, de aici începând o adevărată analiză a posibilelor soluţii privind anihilarea acestor tendinţe.  

Scopul tehnicienilor este de a obţine un comportament neutru al maşinii, dar există piloţi care preferă un comportament subvirator sau supravirator ce se potriveşte mai bine tehnicii lor de pilotaj. 

În lumea piloţilor de curse, atât de raliuri cât şi de circuit, se vorbeşte des despre comportamentul maşinii asemeni unei persoane, care face sau nu face ceva: frânează ori nu frânează, ţopăie, subvirează ori supravirează, etc. 

Aceste discuţii sunt rezultatul senzaţiilor pe care o anume maşină le creează pilotului. Despre o maşină se spune că este subviratoare atunci când, pe perioada virajului, aceasta are tendinţa de a împinge faţa către exteriorul virajului (maşina are tendinţa de a-şi păstra direcţia de mişcare chiar dacă roţile faţă sunt bracate). 

Pentru o mai uşoară înţelegere, amintiţi-vă când aţi abordat un viraj cu viteză prea mare şi maşina nu voia să se înscrie în curbă, având nevoie de o rază mai mare de virare, motiv pentru care aţi ajuns pe contrasens sau aţi provocat chiar derapajul roţilor faţă.  

Dacă, după efectuarea tuturor setărilor (reglajelor), această tendinţă se menţine, ea trebuie anulată din tehnica de pilotaj. Astfel, dacă subvirarea se manifestă în prima parte a virajului, deci pe perioada de reducere, se forţează intrarea în viraj aruncând spatele maşinii în derapaj (spre exterior). 

Procedeul este variabil pentru toate variantele de tracţiune; faţă, spate şi integrală. Dacă tendinţa subviratoare se manifestă la ieşirea din viraj, adică în periada de accelerare, se procedează astfel: În cazul maşinilor cu tracţiune spate sau integrală se accelerează violent pentru a rupe aderenţa roţilor spate şi a provoca astfel derapajul spatelui maşinii. 

În cazul maşinilor cu tracţiune faţă, se „aruncă” foarte tare spatele maşinii la intrarea în viraj (folosind eventual frâna de mână, pe suprafaţe cu aderenţă scăzută sau în viraje cu rază mică). În condţiile de aderenţă bună (asfalt) se merge curat, dozând acceleraţia pentru a evita împingerea către exterior a botului maşinii. 

Despre o maşină se spune că este supraviratoare atunci când,  pe perioada virajului, spatele are tendinţa de a „pleca” spre exterior (maşina se înscrie pe o rază de virare mai mică decât este necesar). Mai ales cei care conduc maşini cu tracţiune spate cunosc foarte bine acest comportament.   

Pentru combaterea tendinţei, tehnica de pilotaj este de asemenea dificilă în funcţie de momentul manifestării supravirării. Dacă tendinţa apare la intrarea în viraj, singura metodă de anihilare este de a aborda virajul cât mai curat, fară bruscarea volanului. Dacă tendinţa se manifestă la ieşirea din viraj, în perioada de accelerare, în cazul maşinilor cu tracţiune spate sau integrală se contrabrachează roţile faţă (se virează în sens opus sensul virajului) şi se dozează acceleraţia. 

Maşina cu tracţiune faţă este mai puţin probabil să se comporte supravirator, la ieşire din viraj. Dacă totuşi se întâmplă aşa ceva, atunci se poate contrabraca puţin sau, la o derapare accentuată a spatelui maşinii, se accelerează violent menţinând roţile drepte (pe direcţia de mers înainte). Astfel se produce ruperea de aderenţă a roţilor faţă şi alunecare botului maşinii spre exteriorul virajului, corectând raza de virare. [Titi Aur]

Adaugati comentariu