De ce alegem să mințim?

Cu toţii minţim. Este o caracteristică universal… umană: fie că este vorba despre o persoană bună, care spune o minciună pentru a nu răni sentimentele cuiva, fie că vorbim despre minciuni distructive.

Nu orice părinte îi poate spune copilului aflat încă la o vârstă fragedă cum a fost adus pe lume sau cine este Moş Crăciun. Iar poate cea mai uzuală minciună este răspunsul la întrebarea „Ce faci?”. Și asta pentru că ne-am obişnuit să spunem „Bine”. Mai mult, a devenit chiar un automatism. Când suntem întrebaţi ce mai facem, nu ne apucăm să-i povestim interlocutorului că de dimineaţă ne-am certat cu partenerul de viaţă sau că la birou am primit o mustrare din partea şefului sau că banca ne-a mărit rata creditului. Într-un cuvânt, minţim. Şi facem asta la cea mai simplă întrebare posibilă. Pe de altă parte însă, susţinem sus şi tare că onestitatea este importantă într-o relaţie.

Minciuna se „învață” de la vârste fragede

Minciuna, spune Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts, este o deprindere de bază pe care o învăţăm de la vârsta de trei ani. Mai mult, o vom folosi toată viața ca mijloc de a atinge succesul:

Citeste continuarea articolului

Doinita Stanciu